octombrie

e prima dată când îmi hârâie plămânii
şi mă-nconjoară braţele singurătăţii
e toamnă, iar sfârşitul săptămânii
e doar un sentiment familiar majorităţii.

cu dialectul ei bizar, necunoscut
femeia asta goală urlă către mine
că sentimentul gri ce îl resimte-acut
nu are început, sfârşit, şi nici nu-i aparţine

eu o privesc de lângă vechiul patinoar
cu sufletul ascuns in buzunare cu fermoare
respir şi eu mai greu, păşesc mai rar
şi în tăcerea gri a toamnei, mama moare.