căderea

marginile mele se îndepărtează, nu ştiu

din ce motiv mă părăsesc acum
probabil câtă vreme mă numiţi om viu
se clatină căutându-şi propriul drum.
aripile mele se usucă şi cad
mai bine te-ai preface că nu vezi nimic
alunec mult mai jos de ce numeşti tu iad
şi mă întorc ..când vrei să-ţi fiu amic.
şi-atunci când ochii mei tresar, eu fug ,
iar tu mă prinzi, apoi mă pierzi definitiv..
cine a inventat prostia asta de coşciug
nu a ştiut că lumea este unul colectiv ?

pentru cineva special

azi simt în mine o prăpastie adâncă
ce-ascunde-n ea culoarea tragediei
astăzi simt inima din piept precum o stâncă
strivind fără regret chipul copilăriei
azi nu-nţeleg de ce, tu, dintr-o dată
îţi muţi rapid privirea către cer
noi toţi căutăm privirea ta curată
ascunsă printre stele ce nu pier.
şi niciodată timpul sau distanţa
nu vor schimba nimic din tot ce-a fost,
 azi printre lacrimi îşi mai face loc speranţa
că ţi-ai găsit pe cerul nopţii adăpost.



îţi scriu aici pentru că ştiu că îţi plăcea să îmi citeşti blogul mereu şi pentru că probabil e singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine acum. simt că e insuficient şi că nu e tot ceea ce puteam face eu mai bun.  e nedrept, e foarte greu pentru toţi, e trist, e tot ce tu nu meritai. nu îmi vine să cred ce se întâmplă şi nu credeam că o să ajung vreodată să scriu aşa ceva. fără să folosesc cuvinte mari, tu ştii că rămâne aici un loc special, numai al tău,  locul în care s-au strâns lucrurile învăţaţe de la tine, amintiri din vacanţe... locul unui frumos trecut care ne face mândri că ai fost cu noi.

                                                   cu toată iubirea din lume,
                                                                                    Anca şi Victor.