din suflet

Ori de câte ori vezi mesajul ăsta, aş vrea să ştii cât de mult te iubesc!

Tu ştii cum este fără mine...m-ai întâlnit 2 ani mai târziu. Eu fără tine nu ştiu cum este şi nici nu aş vrea să ştiu vreodată. La mulţi aaani!!

                    Fiecare cu vina lui, dar împreună de la 1800,             

                                                              Anca.

flashback

 Prima ninsoare mă incălzeşte mereu şi îmi aduce un anumit fel de linişte, pe care o aştept de mult. Astăzi suntem acasă doar eu şi prietenii cu patru picioruşe. Afară ninge cu fulgi mari!

o Idee

Dumnezeul meu se numeşte Idee.
el ştie că oamenii trăiesc până mor
el nu e bărbat, dar nu e nici femeie
ci este, se pare, doar un amator.
ascuns undeva intre carne şi os
el stă şi veghează absurd la o moarte
ce-ncepe de sus şi se termină-n jos
şi ne parcurge pe rând, ca pe-o carte.
pagina douăzeci. aici mă aflu eu
încerc din răsputeri, dar nu mă pot ascunde
e scris chiar în prefaţă cum că Dumnezeu
nu pare-a se teme de cifre rotunde.

5.11

- eu nu fug... doar iubesc plecând
îmi spun în timp ce te privesc

tu ştii că-mi plac cuvintele rostite-n gând
şi vezi tăcerea drept ceva firesc

despre dialog

- am re-nceput să iubesc oamenii, ştiai?
realizez lucrul ăsta in timp ce mă strigi
"băi Anca,lasă toamna...zi, îţi fac un ceai?
vreau să rămâi să-l bei cu mine-aici..."
îl fac din cuvintele noastre de ieri
cu zahăr/ fără zahăr, cum îţi place ţie
să ştii că mie-mi place cel cu mângâieri
 şi rimă-nbrăţişată, ca-ntro poezie.

octombrie

e prima dată când îmi hârâie plămânii
şi mă-nconjoară braţele singurătăţii
e toamnă, iar sfârşitul săptămânii
e doar un sentiment familiar majorităţii.

cu dialectul ei bizar, necunoscut
femeia asta goală urlă către mine
că sentimentul gri ce îl resimte-acut
nu are început, sfârşit, şi nici nu-i aparţine

eu o privesc de lângă vechiul patinoar
cu sufletul ascuns in buzunare cu fermoare
respir şi eu mai greu, păşesc mai rar
şi în tăcerea gri a toamnei, mama moare.

URGENT!! Ajutaţi un tânăr medic să salveze vieţi!

Ajutaţi un tânăr doctor să salveze vieţi! Colegul nostru Cătălin Sandu a implinit astazi 25 de ani, a absolvit pe 14 sept Medicina, cu media 9.60, fusese acceptat la o Clinică din Germania şi părea că viaţa lui merge pe un drum frumos. Până când a primit o lovitură greu de suportat: sarcom dezmoplazic intraabdominal cu celule mici, o tumora rara (200 cazuri in lume) si agresiva. Pentru tratament Catalin va pleca maine in Germania.
Nu amanati! Marti catalin trebuie sa aiba 200 000 de euro, altfel nu se poate face nimic! Zambetul sau poate fi limitat la 2 luni sau poate rezista ani! Puterea sta in mainile noastre! IMPLICA-TE si DONEAZA!
Pentru donații exista 3 conturi pe numele tatalui, Unga Raducu, BCR, sucursala Titan:
EURO: RO03RNCB0079124149020002
DOLARI: RO46RNCB0079124149020004
RON: RO30RNCB0079124149020001
SWIFT: RNCBROBU (valabil pentru ambele conturi)
Teledon ROMTELECOM: 0900 900 080 (10 eur/apel)

Pentru mai multe detalii, accesati http://drcatalinsandu.wordpress.com/

smirk

 să mă adune cineva, vă rog
din cele patru puncte cardinale
şi să purtăm apoi un dialog
cu linii curbe şi diagonale..
 deşi in geometria vieţii nu există
ieşire din abstractul ei contur
  eu ştiu că viaţa-n sine-i o artistă
   ce se exprimă violent şi prematur

***

moartea-i moartă după mine

fiindcă vezi, de la o vreme

mă tot caută prin poeme,
şi prin tot ce-mi aparţine...  

o situaţie cosmică

când visăm pe verticală
ai idee din ce cauză
face visul nostru pauză
în coloana vertebrală?

o chestiune de timp

considerând că întâmplarea vieţii
e poate răul nostru necesar
mi-am căptuşit cu ore toţi pereţii
minutul ce-a rămas,l-am pus în buzunar

acum, eu şi micuţul, în complicitate
ne pregătim de clipa ce transformă
secunda ultimă într-o eternitate
şi moartea sufeltelor, într-o uniformă

căderea

marginile mele se îndepărtează, nu ştiu

din ce motiv mă părăsesc acum
probabil câtă vreme mă numiţi om viu
se clatină căutându-şi propriul drum.
aripile mele se usucă şi cad
mai bine te-ai preface că nu vezi nimic
alunec mult mai jos de ce numeşti tu iad
şi mă întorc ..când vrei să-ţi fiu amic.
şi-atunci când ochii mei tresar, eu fug ,
iar tu mă prinzi, apoi mă pierzi definitiv..
cine a inventat prostia asta de coşciug
nu a ştiut că lumea este unul colectiv ?

pentru cineva special

azi simt în mine o prăpastie adâncă
ce-ascunde-n ea culoarea tragediei
astăzi simt inima din piept precum o stâncă
strivind fără regret chipul copilăriei
azi nu-nţeleg de ce, tu, dintr-o dată
îţi muţi rapid privirea către cer
noi toţi căutăm privirea ta curată
ascunsă printre stele ce nu pier.
şi niciodată timpul sau distanţa
nu vor schimba nimic din tot ce-a fost,
 azi printre lacrimi îşi mai face loc speranţa
că ţi-ai găsit pe cerul nopţii adăpost.



îţi scriu aici pentru că ştiu că îţi plăcea să îmi citeşti blogul mereu şi pentru că probabil e singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine acum. simt că e insuficient şi că nu e tot ceea ce puteam face eu mai bun.  e nedrept, e foarte greu pentru toţi, e trist, e tot ce tu nu meritai. nu îmi vine să cred ce se întâmplă şi nu credeam că o să ajung vreodată să scriu aşa ceva. fără să folosesc cuvinte mari, tu ştii că rămâne aici un loc special, numai al tău,  locul în care s-au strâns lucrurile învăţaţe de la tine, amintiri din vacanţe... locul unui frumos trecut care ne face mândri că ai fost cu noi.

                                                   cu toată iubirea din lume,
                                                                                    Anca şi Victor. 

Ancuţa s-a făcut mare

scumpii mei,

ăsta nu e genul de postare cu care v-am obişnuit, dar mi-am făcut puţin timp azi să vă scriu că nu am uitat de voi şi nici nu am dispărut de tot. o să revin în scurt timp, aşa că lipsa mea de activitate este una temporară. ieri am terminat liceul, aştept cu emoţii bacul şi admiterea şi sper să se încheie totul cu bine. ultimele zile au fost foarte frumoase. mai jos aveţi câteva imagini. voi ce mai faceţi?

                                             

    

aici se-adună totul

de-atâtea suflete greoaie şi pustii
cad fluturii şi mor întinşi pe rouă,
se prăbuşesc în lume avioane gri
şi fără nori de la o vreme plouă.
azi cade blocul nou de vis-a-vis,
ieri nişte oameni au murit visând,
de-atâtea suflete greoaie şi pustii,
 frumosul stă ascuns la mine-n gând.

eu dorm (dar nu înseamnă că mi-e somn)

în mine e târziu, şi-n mâna stângă

ţin strâns nimicul fără să vă ştiu..

ieri ceasul de perete sta să plângă

dar până azi nici el nu mai e viu

azi o să fac tot ce am vrut odată

o să mă culc pe trupul orei, vertical,

şi stau aşa până când timpul se arată

până când totul intre noi e amical

ascultă

dacă mă auzi înseamnă
că ai vată în urechi.
vreau să nu mă bagi în seamă,
vin dintr-un nimic mai vechi

dacă tot mă vezi, înseamnă
că eşti orb fără să ştii
vezi? simţirea te condamnă
să te-ncrezi doar în prostii!

dacă mă asculţi, nu-mi pasă,
momentan nu pierzi nimic,
sunt păcatul ce te lasă
să îi fii mereu amic

dacă tot mă simţi, înseamnă
că n-ai procedat corect,
sunt nimicul ce te-ndeamnă
să ucizi în an bisect.

21. 04

tot ce vezi aici sunt rânduri
apărute dintr-o joacă,
versuri scrise dintre scânduri
care poate n-o să-ţi placă

adevărul despre mine
ţi-l spun numai la ureche:
am aflat ieri de la rime
c-aş putea avea pereche

despre Ioana

nu ştiu dacă v-am mai spus,
dar nu-i nimeni jos în groapă
doar Ioana, care sapă
în pământ, de jos în sus

face şanţuri, taci şi-ascultă
şi în caz că nu mă crezi
o să-şi pună fusta scurtă
aşteptând s-o vizitezi.

- de o vreme eşti tăcută

s-a-ntâmplat ceva cu tine?
 chiar şi c-o necunoscută
ne-am fi înţeles mai bine

- azi să nu vă văd, sunt tristă
 mi s-a rupt coada lopeţii!
 când credeam că sunt artistă
 mi s-au prăbuşit pereţii!
aş fi vrut să fiu celebră,
lumea m-ar fi îndrăgit,
sunt frumoasă, ştiu algebră,
am piciorul dezgolit..

-băi Ioana, tu n-ai minte!
te-am iubi chiar şi cu burtă,
treci şi sapă la morminte
ce dacă ai fustă scurtă?

.....

nu ştiu dacă v-am mai spus,
dar nu-i nimeni jos în groapă
doar Ioana, care sapă
în pământ, de jos în sus.

în oglindă

eu, privind din unghiul tău

nu sunt nici măcar ateu

tu, privit prin unghiul meu,

te confunzi cu dumnezeu

arhitectul

vorbesc despre mine din obişnuinţă

în restul timpului, de fapt,
bucata gri de piatră imi este locuinţă.
în peştera înaltă, eu, sculptorul inapt
cu oase-n loc de daltă
 sunt cel mai simplu fapt.
din sternul meu vă conturez femurul
din omoplat îmi rup să vă-ntregesc
acum muncesc să vă refac conturul
dar nu-nţeleg de ce nu reuşesc

soluţie unică

mulţumesc pentru lumină
mulţumesc şi pentru umbră
mie-mi place când se-mbină,
nu mai par atât de sumbră.
mulţumesc pentru durere
dar vă spun că nu-i de-ajuns,
momentan sunt de părere,
 că n-o să-mi găsiţi răspuns

mă mut

la bordul alb al navei noastre
am îmbarcat toţi pinguinii
şi toate visele albastre,
iar pe motanul Frank îl cresc vecinii.
- plecaţi  la polul nord, sau unde mergeţi?
eu cu aşa plimbări nu sunt de-acord,
cine ne mai iubeşte dacă voi vă pierdeţi?
măcar putem urca şi noi la bord ?

dar nu plecăm , vecină, ţi se pare
doar ne mutăm puţin de-aici din bloc
vezi nava asta? nici nu circulă pe mare
ci doar  în lumea unde poţi trăi prin joc

noi o să fim străini în lumea voastră,
unde plecăm miroase-a măr şi îngeri,
cândva o să mă nască dintr-o coastă
cel care împotriva mea depune plângeri.

nu vreau să ştiu că te-am lăsat în urmă tristă
ne revedem peste un an sau peste douăzeci
te rog eu, scoate-ţi nasul din batistă,
ştii că vecinii au şi ei un loc de veci?

omul din turn

daţi-mă jos din turnul ăsta,

mă auziţi?

vreau să cobor!

m-aţi prins aici, în jocul vostru

am obosit şi o să mor!

mă doare răul înălţimii

îmi vreau pământul sub picioare

vreau jos!

strig numele mulţimii,

am ameţit sau mi se pare?

chiar nimeni nu mă mai aude

de când tot stau aici şi strig?

mă prăbuşesc cu pene ude

vreau un cuvânt!

mi-e somn, mi-e frig..

cRima

prin deşertul minţii mele
umblu numărând nisipul.
sclav al patimilor grele,
mi-am pierdut prin cifre chipul.
tu îmi tulburi conştiinţa,
poate de-asta rătăcesc
dar n-o să-mi opreşti dorinţa,
să ucid e omenesc.
crima din monotonie, asta m-a făcut erou
 recunosc, am o manie! e de bine?
e de rău?

tâmplărie

ce se-ntâmplă? ce se-ntâmplă?

omenirea mă întreabă

de ce ai un gol în tâmplă ?

parcă ieri erai întreagă

unde suntem? unde sunteţi?

eu sunt bine, mulţumesc

hai, veniţi să vă ascundeţi

n-o să-ncerc să vă găsesc!

eu trăiesc o întâmplare

cu o gaură în tâmplă.

nu-i motiv de contemplare
sunt tâmplar, deci mi se-ntâmplă!

versului prea liber

iată, poezia ce-am crescut-o

a învăţat acum să facă primii paşi

de când a înţeles ce e mişcarea

nu poţi s-o scrii pe pagini şi s-o laşi.

mai bine dacă nu o învăţam să meargă,

deja m-am săturat să o tot cert,

sălbatico, până şi câinii te aleargă

hai, vino să te-ascunzi la mine-n piept.

scurtă listă cu dorinţe

"daţi-mi un punct fix

 şi vă răstorn universul"

aşa spunea cineva înţelept.

eu vreau să-mi daţi un pix

să îmi continui versul

şi-o inimă în piept.

liberă alegere

ce-ar fi întâmplarea noastră

dacă n-aş fi cunoscut-o?

sau cămaşa ta albastră

fără mâna ce-a cusut-o?

nu-mi pun întrebari precise

reuşind să vă-nţeleg,

daţi-mi zece uşi închise,

tot pe asta o aleg..

hai să fim inadaptaţii

poţi să-mi spui de unde vine sufletul la mine-n trup ?
ştie grupele sangvine sau doar spaţiul ce-l ocup ?
vine prin anticipare sau alege dintr-o joacă
trupul meu la întâmplare apoi golul îl îmbracă ?
pare-nghesuit săracul, caci in pieptu-mi cu arsuri
isi imparte habitatul cu mai multe creaturi.
sper că n-are preferinţe, nu de alta, dar nu ştiu
ce mai este în tendinţe la statutul de om viu.

pentru fluturii idealişti

am fost un fluture idealist candva, dar zi de zi, problema se-agrava. atunci a trebuit să fac ceva şi azi n-am aripi, dar te rog, nu mă-ntreba. eu nu am fost de-acord să mi le rupă societatea când m-a pus sub lupă. acum, inchisă în cutia ce-o astupă, pot cugeta că doar cu asta se ocupă. în jurul meu sunt mii de exponate, unele mari, altele mici, uscate, aici ajungem toţi şi din păcate nici dracul dacă vrea, nu ne mai scoate. eu sunt colecţionarul de idei, eu ştiu că e suficient numai să vrei să-ţi faci din pasiune obicei şi să ucizi, dar să nu ai temei. din zbor şi din aripi de fluturi cu pene, creez universul lipsit de probleme, creez nemurirea, e încă devreme să uit că iubirea de oameni se teme.. îmi fuge privirea spre alte poeme ce-mi scriu amintirea cu vârfuri de gene, cunoşti sacrificiul iubirii supreme ? nu-ţi trebuie arme, ci gânduri extreme, simţirea nu doarme, sunt false dileme
când mii de emoţii pulsează prin vene, renunţă la lume cât poţi de devreme,
ucide toţi hoţii de fluturi cu pene !!

4.04

când cerul albastru ridică din umeri

cutremură ploaia, apoi primul nor

apare şi-i spune: -să nu-nveţi să numeri

căci cel care-nvaţă va fi muritor !

şi cine-şi doreşte un cer care moare,

un cer care nu este veşnic albastru?

învaţă cuvântul, îţi dă el culoare,

îţi este salvare în caz de dezastru.

iar cerul, îndată, precum spuse norul

renunţă la zile, la ani şi la veri

renunţă la pomi, la copii şi la dorul

ce toamna-l coboară-n livada cu meri.

acum numai păsări mai caută cerul,

albinele uită de floarea vieţii,

şi-mbătrâneşte-n tufiş rinocerul

când simt cum se-nalţă în mine pereţii

din ochii ei

am obosit să întreb norii dacă ştiu
ce fel de fiinţă eşti tu, cea care-mi spui
că te-am iubit prea mult şi prea târziu
şi să-mi răspundă: - e a nimănui !

de-atunci întreb mereu în gând pământul
pământule, tu, care-ai cunoscut chipul oricui
aş vrea, te rog, să îmi asculţi cuvântul
cum poate frumuseţea ei să fie-a nimănui?

pământul mi-a răspuns că el nu ştie
decât că trupul tău va fi şi-al lui cândva
că poate tu exişti numai prin poezie
pentru că idealul nu există altcumva

acum mi-am întrebat simţirea în speranţa
că adevărul şi-a făcut în mine cazemată
şi am aflat, sufletul tău îşi caută veşnic nuanţa
ascuns in gene si-n pupila ta catifelată

despre ce e necesar

"daţi-mi un medicament să mă vindece de lume
de momentul trist prezent, de un sentiment anume
am nevoie de cuţite să trezesc ce-i rău în mine
să ucid minţi amorţite şi să nu mă pot abţine

vreau o margine de scut să mă apere de gândul
dureros ce-l simt acut,că îmi vine cândva rândul
şi o mână să m-ajute să pot şterge din trecut
toate faptele urâte şi păcatul c-am crescut "

sunt cuvintele rostite de un domn bătrân şi trist
cu sprâncenele unite, agresat de-un poliţist
pentru el viaţa inseamnă mai puţin decât o pâine
o jachetă jupuită, un carton, un gând şi-un câine

poate că medicamentul o să strige spre cuţit:
să nu faci pe inocentul, să nu spui că n-ai simţit
vreo durere fără mine, eu sunt cel ce a luptat
frica vieţii să-ţi aline, numai eu te-am ajutat!

scutul însă se revoltă, îşi cunoaşte misiunea
apărării şi dezvoltă doar luptând,compasiunea
dacă n-ai simţit durere, spune mâna de pe scut
bucură-te în tăcere, trupul tău a renăscut

raportând viaţa reală la aceste întâmplări,
tratamentul e o sfoară ce te scapă de urmări
un cuţit care ucide este insăşi mintea ta,
apoi scutul coincide cu problema cea mai grea:

dacă nu îţi găseşti rostul,s-ar putea să te trezeşti
aşteptând ceva ca prostul, neputând să-tenveleşti
cu iubirea ce e scutul cel mai important în viaţă
şi ajungi necunoscutul care-ntinde mâna-n piaţă

care n-a simţit iubirea, care e al nimănui
pentru care amintirea stă pe frunte drept cucui
care a trecut prin viaţă spectator, fără spectacol
şi-a ajuns într-un final cu un rol, dar de obstacol

despre tren şi poezie

despre tren şi poezie
nu ştiu cât s-a mai vorbit
dar să ştiţi că dintre ele,
unul este mai grăbit
vezi,
catrenul nu-i ca trenul
n-ai bilet dar poţi să urci
apoi studiezi terenul
dar nu ştii unde te duci.
e rapid precum e gândul
poţi să-l iei şi dintre staţii
şi îţi scapă mereu fundul
cam din orice situaţii.
n-are nici locomotivă
fiindcă-l pune în mişcare
numai starea emotivă
sau durerea-ngrozitoare.
este mult mai paşnic dânsul,
are clase peste trei
iar când te apucă plânsul
se opreşte unde vrei.

limite interumane

limită din poezie
tinde spre necunoscut
limitând o fantezie
este de neconceput.
limită din întâmplare
pot să presupun că este
caz de nedeterminare,
întâmplarea joacă feste.

numai limită din noi
în orice împrejurare
către minus unu tinde
însă nu din întâmplare.

limita dintre persoane
doar cu timpul se extinde
n-o-ncadra între şabloane
nu de interval depinde.

fără copertă

cartea noastră e scrisă într-o mie de ani
iar la mijloc e prinsă cu un şir de vulcani.
dacă-i laşi să erupă fac din lava încinsă
lumânare aprinsă pentru contemporani

cartea noastră e scrisă intr-o mie de limbi
soarta ne-a fost decisă, nu-ncerca să o schimbi
dac-aş ştii măcar una, dânsa mi-ar fi sicriu
aş fi viu totdeauna doar să pot s-o rescriu

cartea noastră nu are început sau sfârşit
însă vrea cu ardoare un final fericit .
de cuvinte ne prindem, te ascunzi, mă ascund
fără graniţe tindem la-nţelesul profund

despre cum a fost lumină

fii atent la jocul ăsta
tu mă legi la ochi, iar eu
în tăcere şi-ntuneric
mă prefac in dumnezeu

să fie lumină! strig
şi caut soarele în tine
până sufletul tău mic
crede în puteri divine

hai, dezleagă-mă acum
l-am găsit şi e la mine
şi de-l pun pe cer, oricum
ştim că ţie-ţi aparţine.

probleme medicale

în această dimineaţă s-a-ntâmplat ceva bizar:
lumea m-a lovit în faţă şi în plexul cervical
lovitura a fost scurtă, de ajuns încât să poată
să îmi cadă până-n burtă pleoapa ei încercănată

de azi ochii lumii parcă sunt mai tineri, mai frumoşi
însă ochii mei încearcă să nu fie prea geloşi .
pleoapa lumii stă şi-mi sapă şanţ adânc în abdomen
vrea cu timpul să conceapă lumea ei, intr-un catren

medicul mi-a spus cu teamă: poţi să bei oricâtă apă
tot n-a început să geamă, cu cât bei, tot o să-ncapă
ştiu un singur tratament, trenul spre apa sărată
şi-ai să vezi că din catren sare singură şi-noată

înţelegi şi tu odată ce simţi gol în abdomen
cearcănele lumii, iată, nici nu ştiu de colagen !
asta e realitatea, sper doar să nu fi şocată
bucură-te că de mine n-ai fost încă atacată !

tangentă la poezie

pentru tine versul liber nu inseamnă poezie
ci motivul pentru care sufăr de tahicardie.
e greşit şi mi se pare chiar o mare erezie
să nu vezi asemănare între om şi poezie.



poezie poeziei, de ziua ei,
(21 martie- ziua internaţională a poeziei)

despre prietena mea

poeziei ştiu că-i place
să privească oameni goi
să-i dezbrace,
să-i atace,
să-i arunce la gunoi.
doar cu mine a fost blândă,
o iubesc şi eu nespus
mai ales când mă confundă
chiar cu unghiul ei opus.

nelinişte

oare cum o fi fost?
oare ce o fi fost?
oare cum te-ai simţit?
oare ce ai gândit?

oare ce ţi-au făcut?
oare cât te-a durut?
oare cât te-au ţinut?
oare cât vei fi plâns?
oare cum de-ai ajuns…?

oare ţi-e bine acum?
oare-ai putut uita
ce a fost, cum a fost,
cât a durut, ce-ai păţit,
ce ai gândit, ai mai simţit,
dacă ai plâns sau ai murit?

dacă ţi-e bine acum
şi dacă nu ai murit
totuşi, ce ai păţit ?



* este singul text de pe blog care nu îmi aparţine, fiind scris cu aproape trei ani în urmă de fratele meu. a ajuns aici cu acordul lui, nu ştiu cât se simte diferenţa dintre ce public eu de obicei şi textul ăsta.

trupul înţelege

pot să trag de mine
hainele să-mi rup
dar cu toate astea
n-o să-ncap în trup.
vreau unul mai mare
să se alungească
când îmi fuge gândul
şi să-mi amintească:
iar te-ntrebi, ancuţo
unde poate-ncape
sufletul sălbatic
care vrea să scape?

conflict

te rog să ieşi afară!

am strigat

şi sigur mă auzi dar nu îţi pasă

ţi-am spus,

la mine-n suflet nu intri încălţat

cumva încă te simţi la tine-acasă?

te rog să ieşi afară!

mă auzi?

bocancii tăi murdari încep din nou să doară

te leg eu la şireturi şi promit

că te primesc, insă desculţ

la vară!

moment dramatic

simt pe suflet ca o pânză
ce se lasă şi se lasă
azi mi-a mai căzut o frunză
vârsta-n oase îmi apasă.
în curând cad douăzeci
câte sunt,n-am cum să ştiu
cu cât cad,mai mult te-apleci
spre pământ şi eşti mai viu.

pentru cei 19 ani,
sper să îmi aduceţi ce-mi doresc eu cel mai mult! ştiţi voi.

către timp

vreau să-l trag pe timp de mâneci
să-i ţip în urechea dreaptă
poţi să treci,
că nu mă-ntuneci
pleacă,
alţii te aşteaptă!

fugi cât poţi,
dar nu te-ntoarce
ai un drum lung de urmat
prinde omul,
viaţa-i stoarce,
fă precum te-am învăţat!
schimbă-ţi mersul,
mi se pare
că-i grăbit şi crăcănat
pasul tău e mult prea mare
...pasul meu e limitat


trebuie să uiţi de mine
azi eşti liber,
ia-ţi avânt
sigur mi-ar fi mult mai bine
să te văd abandonând!

scurtă enciclopedie despre paturi

atunci când doi oameni cu imaginaţie se întâlnesc şi vorbesc rezultă ceea ce veţi citi mai jos. conversaţia asta a avut loc acum o lună între mine şi şerban oprea. sper să vă placă. noi ne-am distrat:) vă invit şi pe voi să scrieţi ceva inventiv despre paturi!

poemul meu obraznic

vezi tu, poemul de faţă
e destul de năzdrăvan
nu m-ascultă, nu învaţă,
seara doarme pe tavan
nu vorbeşte, nu se spală
e mai mult decât sălbatic
acuzând că sunt duală
iar el este telepatic

de pedepse să n-audă
plânge, ţipă şi mă roagă
să nu fiu aşa de crudă,
să-l ajut să se-nţeleagă.
azi, ca-n orice dimineaţă,
m-a scuipat, m-a tras de păr
şi de trup mi se agaţă
ca de-un mare adevăr

nici nu pot să plec de-acasă
că mă-ntreabă "un' te duci?"
"uite, anca, (spune mama)
creşte precum îl educi!"

gând

scurt pe doi,
concluzionez:
cu cât simt că trec prin viaţă
tot mai mult mă-nstrăinez
de ce e la suprafaţă!

descompunere

rupe-mă
rupe orice bucăţică din mine
aşa
nu lua în seamă ţipătul ăsta acut
e doar un produs
al vocii mele
întâi rochia de mătase
apoi continuă
cu coastele mele,
una câte una.
maxilarul,
temporalul, oricum nu-mi folosesc
iar la claviculă, te rog, cu grijă
se rupe cel mai uşor
datorită ţie, e cel mai sensibil
punct.
opreşte-te abia atunci când
n-o să-mi mai auzi ţipătul
atunci când îţi voi spune
că în sfârşit
spiritul meu e liber
sufletul meu e mai întreg
ca niciodată.
pe pământ sau
sub pământ,
totuna

in cutia craniană
primesc iar un musafir
care poartă o sutană
iar deasupra, patrafir
poate-mi spui tu cine este
eu doar presupun că vine
din alt timp
altă poveste
şi-l cunoaşte cam oricine.

dintr-un dialog cu dânsul
aflu că-i mediator
şi-ţi alină, când vrei,
plânsul
dar nu-mi e de ajutor.
cât timp scriu un acatist
dintr-o singură silabă,
dânsul spune puţin trist
mângâindu-şi a sa barbă:
"te ajută acatistul
dacă eşti nemulţumit
doar să-ţi chemi anestezistul
sufeltul ţi-e adormit!".

n-o să-l chem, dar ştii de ce?
omul şi divinitatea
se descoperă-n orice,
importantă-i libertatea!

am şi eu un dar,
probabil
de a micşora distanţe
într-un mod chiar remarcabil
insă nu semnez chitanţe!

azi îmi fac din trup un templu
şi mă-nchid pe dinăutru
ca să simt, ca de exemplu,
cât de greu este pământul,
ce uşoară e uitarea
când un nume ai rămas
sau cum poate întâmplarea
să creeze un impas.
ochii mei vor fi lumina
nevazută-n timpul vieţii
peste care-au tras cortina
elefanţii sau... poeţii
mainile-mi vor fi o pânză
de păianjen falangid
care-n lipsă de zăpadă
se inalţă pe un zid
numai gândul meu, se pare
va rămâne tot ce-a fost,
amator de explorare
chiar şi fără adăpost

îmi place să vorbesc despre-ntrebări
cam cât de mult îţi place ţie

să-mi spui,

atunci când nu mai ai ţigări

"hai să fugim şi noi în ţări stăine!

ne integrăm cu ruşii,
te asigur
şi eu

şi tu

dar şi motanul nostru

promit că nu e o problemă frigul

cât inima ne este adăpostul "

semnul de-ntrebare care
n-a avut nicicând răspuns
se tot jură că el n-are
nimanui nimic de-ascuns!
gândul,
iată, se revoltă
fiindcă-i singurul ce ştie
că-ntrebarea se dezvoltă
mai târziu în poezie!

accident matinal

intr-o dimineaţă oarbă
am scăpat
de sub căciulă
scurtul fir de aţă albă
întins
până la rotulă.
singurul ce-a observat
ai fost tu,
dar din păcate
ai privit nevinovat
stând cu mâinile la spate.
nu te cert eu pentru asta
pentru că aşa ţi-e firea
însă firul meu,
se pare
ţi-a cam încurcat privirea.

mi-am simţit atunci poemul
într-o zonă cervicală
şi-am asociat cuvântul
c-o problemă
..medicală
acum ştiu cu toţii ştirea
cum c-ai tras de fir spre tine
si mi-ai deşirat gândirea
în fragmente foarte fine.
totuşi,
am o rugăminte
pentru când înveţi să coşi,
să nu-ţi faci din ea căciulă,
rişti ca mine s-o descoşi!

tragedie

o amică mă anunţă
stând cu nasul în batistă
cum c-ar fi puţin plinuţă
şi de la o vreme-i tristă

cu figura toată plânsă
îmi şopteşte cam suav
c-o s-ajungă vreo soţie
de primar sau de zugrav

ce să-ţi fac eu ţie, dragă ?
astăzi toată lumea-i tristă
dar nu toată lumea are
creier de manichiuristă !

revolta numerelor

şoptesc la ora asta, dragii mei
cât de uşor ratez linia dreaptă
cum m-a sunat aseară cifra trei
ca să anunţe ce mă mai aşteaptă

m-a pus să îi promit că o ascult
şi că n-o întrerup pân' la final
că mi-am făcut din litere un cult
şi-mi amintesc de ea ocazional

ce a mai spus apoi nu-şi are rostul
ea singură nu poate să-nţeleagă,
doar litera-mi oferă adăpostul
iar fără ea fiinţa nu mi-e-ntreagă.

despre inimi

toate celulele mele,
se pare,
s-au transformat pe rând în inimi mici
şi toate bat din ce în ce mai tare
doar una singură, aici
îşi pune semne de-ntrebare
despre ce-ar face ea
fără artere
şi ne-ncetat suspină si mă doare
în centrul fiinţei mele
visătoare

dincolo de orice

ieri mi-am cumpărat o hartă
încercând să identific
lumea mea ce-n spate poartă
greutatea ce-o justific
scormonind-o până-n margini
şi cu cea mai fină lupă
azi constat că doar pe pagini
lumea mea un loc ocupă.
mâine o să mai verific
şi în porţia de supă
şi de n-o găsesc, rectific
lumea mea se află după

moartea cuvintelor

astăzi fluxul de cuvinte
se aşează lângă lac,
mă aşez şi eu cuminte
şi încep încet să tac.
miercuri, unele din ele
s-au pus împotriva mea
refuzând să care grele
versuri despre pielea ta
le-am împins in lac pe toate
şi-acum ţipă şi se zbat
fiindcă ştie să inoate
doar cuvantul ACROBAT.
eu refuz să le salvez ,
ele tot mai tare ţipă
de cuvinte, să fiţi siguri
n-am făcut nicicând risipă.
numai BARCĂ mai pluteşte
doar pe sine s-a salvat
hai, încearcă şi citeşte:

BARCĂ,PIELE, ACROBAT!!

de-atunci barca stă pe apă
de-atunci TU s-a inecat ..
şi-a rămas doar pielea-ţi fină
în costum de acrobat!

poezia excesivă
e o crimă pentru om
cum e seara pentru tata
ciocolata fără rom.
gândul meu puţin absent
e o crimă pentru tine
precum floarea neatentă
lângă stupul de albine.
însă cea mai mare crimă
nu-s nici eu, nici poezia
ci dorinţa mea sublimă
de-a iubi ipocrizia

desert

zborul meu ultrasecret
demaschează fară vină
gândul tău, puţin poet
pus in sacul cu făină.
oare dacă nu zburam
te gătea mama natură
si fară să vreau mâncam
cea mai bună prăjitură?

defecţiuni

ştii, aseară mi-am visat sufletul
era aşa cum l-ai văzut tu atunci
printre copacii toamnei
da, avea o nuanţă ştearsă
precum pielea mea
mergea pe o margine de geană
şi îi întreba pe trecători, speriat
dacă cunosc un ceasornicar bun.
m-a întrebat şi pe mine
cred că a înţeles din privirea mea
că singurul ceasornicar din oraşul ăsta
eşti tu

involuntar

poemul ce-ţi stă în faţă se scrie de la sine
se pare că nimic nu îl opreşte,
nici măcar paralizarea alfabetului,
bolnavii cardiaci sau

cei nouăsprezece ani ai mei

şi cu atât mai puţin mersul tău împiedicat sau
mâinile tale în visele mele

fă bine şi găseşte o modalitate prin care
să ne îmbăţisăm mai repede ideile
pentru că altfel,
de la cuvintele mele calde,
o să ţi se facă atât de frig
încât nu te mai poate incălzi
decât acel vers al meu , anume
scris cu paşi mărunţi
pe suflet

autopsie

poezia
îţi
arată
pas
cu
pas
şi
vers
cu
vers
cât
iubesc
un
sens
al
vieţii
de
la
sine
înţeles!

#

hai să dansăm in toate culorile care îţi plac ţie
muzica va fi idioată, dobitoacă de-a dreptul
de-a stângul voi fi eu, care
nu prea înţeleg presiunile din timpane

traiesc printre oameni, aici e problema

cuvintele lor, volume de aer care

mă umplu, mă umplu , mă umplu
apoi trec în sânge şi circulă haotic.
medicii îmi spun că am nevoie de ele
precum are nevoie muzica de sunet,cuşca de lei

fară legatură cu vreo lectură

cei ce cred in mine nu se numesc atei

suficient,completează şi tu sunetul asta
până nu mă atacă piraţii poeziei
vânătorii de idei

te priveşte

e durere ce persistă
chiar şi dacă ies din trup
şi sunt pagini ce există
ori de câte ori
le rup
doar eu ştiu că nu contează
unghiul din care privesc
important e să nu vadă
cel de care mă feresc

sunt un ochi puţin excentric, 
ei au spus mereu aşa
sub privirea mea se-ascunde
toată libertatea ta
numai ochiul meu se-ndreaptă
către cer, zâmbind mereu
peste voi 
mai sus c-o treaptă-
două peste Dumnezeu.


eu sunt ochiul din triunghi, magic
radiez lumină
în zadar gândeşti că tragic
toată lumea mi se-nchină

n-am avut nicicând pereche
îmi sunt singur Dumnezeu
atotvăzător se pare
sunt doar eu cu gândul meu
exilat dintr-o orbită
mă priviţi prin trei pereţi
ştiu, durerea mea cumplită
v-a făcut pe toţi poeţi ! 
 

aşa a fost

o să mă îmbrac din nou în fata care rosteşte cuvinte
cuvintele, mai precis, nimic la  întâmplare
deşi
îmi place întâmplarea!
îmi plac verbele la gerunziu, pronumele personale
trenurile personale 
metaforele, vocalele (mai mult ale tale)
m-am săturat de tot ce scriu
mereu ajung la aceeaşi idee
clipă de clipă, mama,
aceeaşi femeie
de aproape nouăşpe ani

în fiecare dimineaţă acelaşi ceai
aceeaşi oră
acelaşi "ancuţa, grăbeşte-te
hai! 
întârzie mă-ta la serviciu! "
când înveţi să îţi controlezi tonul
mă anunţi.

ştii că nu agreez prea multă lume
poate aş prefera un drum numai al meu,
şi-un pas precum al tău,
lipsit de urme
să nu mă-ntrebe nimeni
unde eşti ?  
şi un alt nume sau
alt sens. - poate-mi găseşti


şi n-are nimeni nicio vină pentru tot
poate doar gândul meu ce nu-şi găseşte locul
şi caut.. şi căutând constat că pot
să părăsesc pentru o viaţă jocul.


Astăzi, din motive neelucidate încă
s-a sinucis o fată mică-n
scris!!


 
 

primavara transparenta

Îţi aminteşti amiaza cea târzie
În care nu am vrut să fiu atentă
Când ştiam bine ce urma să fie
În primăvara aia transparentă ?

Acum şi vara e tot transparentă
Şi orice anotimp e de-nţeles
Iar dacă eu sunt uneori absentă, 
Tu mă găseşti visând în orice vers.

Îţi aminteşti codiţele-mpletite
De tine-n ziua aia transparentă?
Sau zâmbetele noastre zăpăcite
Şi toata lumea ce era prezentă ?

Îmi amintesc de iarna aia rece
În care ochii tăi priveau în gol
Şi îmi  spuneau"eşti tânără,iţi trece"
...aceiaşi ochi şi azi şi-celaşi hol.

Îţi aminteşti de poza dintr-o gară
În care mă ţii strâns să nu mă pierzi, 
De frigul şi ninsoarea de afară
Ce nu contau în multe dup-amiezi?

Sau cum râdeai că mai cred încă in poveşti
Spunând  pe tonul ăla amuzant:
" Ancuţa, ce prostuţă eşti !!
Te rog să îţi revii, e enervant! " 

Şi azi când mă întorc în timp la tine
Nu s-a schimbat nimic din ce era
Îmi place primăvara, râd când vine
Ea ne-a salvat mereu de vremea rea.

ckfuckfuckfuckfu

e sâmbătă dimineaţa,
ninge
şi eu scriu
DIN CE ÎN CE MAI PROST
am 4 litere stricate pe tastatură:
f, u, c, k !! 
sau îmi caut scuzeeee

22

hai să-ţi spun ceva ce tu sigur nu ştii
şirurile astea de litere mă reprezintă
sunt pulsul meu şi când se vor opri
nu va şti nimeni dacă sunt fericită
căci nimeni nu ştie nimic despre mine
nu mă cunoaşte nici măcar poetul
nici ochii mei sau somnul greu ce vine
nu ştiu nimic, poate doar alfabetul

sinceritate

nu imi pasă de voi, n-o să-mi pese nicicând 
si viaţa ce-o trăiţi nu veţi ştii când vă trece
căci timpul vi se scurge prin vene curgând
da,voi şi-a voastră lume mă lasă veşnic rece

fragment

tu şi eu am uitat ceva important
că timpul ne trece rapid intre timp
in timp ce citeşti versul meu enervant
iar eu  hotărăsc că  aş vreasa il schimb

de vorbă cu un gând

".. dar eu vreau să trăiesc înafara cuvintelor şi aşa vreau să trăieşti şi tu. de-asta nu mai vreau să mă consum în cuvinte. nici măcar un ultim cuvânt nu-mi mai doresc, fie şi un cuvânt în care să strâng toată neputinţa mea, etc. "

ce cRimă!

acum e momentul să te urci într-un tren
oarecare
nu mai stăm de mult ghemuiţi
spate-n spate
nu mai mâncăm de mult biscuiţi
din acelaşi pachet
nu mai zâmbim de mult
nu mă mai tragi de nas
scrii din ce în ce mai prost
fă-mi o poezie din aia frumoasă
cu rimă!
şi te las

oameni urâţi > oameni frumoşi

!!!!!!!!!!!

poezie într-o ramă

vezi cuvintele astea
scrise de mine cu degetele ingheţate ? 
cuvintele astea
mici
puţin cam încurcate ?
sunt poezia pe care tu o scrii  
vine dinspre tine

şi nici măcar nu ştii,  
că nu îmi aparţine
eu doar privesc în ochii tăi
şi e acolo
în aşteptarea cititorului
absolut
cel care-i dezleagă
sensul
care cu privirea lui
descifreaza    universul.

tu mă uimeşti cum poţi să naşti copii atât de paraleli şi lunea mă uimeşti cum mori calm pe faianţă nu înţeleg cum ne priveşti fără să simţi dureri şi spui că ce simţim noi oamenii nu are importanţă!!