am obosit să întreb norii dacă ştiu
ce fel de fiinţă eşti tu, cea care-mi spui
că te-am iubit prea mult şi prea târziu
şi să-mi răspundă: - e a nimănui !
de-atunci întreb mereu în gând pământul
pământule, tu, care-ai cunoscut chipul oricui
aş vrea, te rog, să îmi asculţi cuvântul
cum poate frumuseţea ei să fie-a nimănui?
pământul mi-a răspuns că el nu ştie
decât că trupul tău va fi şi-al lui cândva
că poate tu exişti numai prin poezie
pentru că idealul nu există altcumva
acum mi-am întrebat simţirea în speranţa
că adevărul şi-a făcut în mine cazemată
şi am aflat, sufletul tău îşi caută veşnic nuanţa
ascuns in gene si-n pupila ta catifelată
:)
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergere