despre tren şi poezie

despre tren şi poezie
nu ştiu cât s-a mai vorbit
dar să ştiţi că dintre ele,
unul este mai grăbit
vezi,
catrenul nu-i ca trenul
n-ai bilet dar poţi să urci
apoi studiezi terenul
dar nu ştii unde te duci.
e rapid precum e gândul
poţi să-l iei şi dintre staţii
şi îţi scapă mereu fundul
cam din orice situaţii.
n-are nici locomotivă
fiindcă-l pune în mişcare
numai starea emotivă
sau durerea-ngrozitoare.
este mult mai paşnic dânsul,
are clase peste trei
iar când te apucă plânsul
se opreşte unde vrei.

limite interumane

limită din poezie
tinde spre necunoscut
limitând o fantezie
este de neconceput.
limită din întâmplare
pot să presupun că este
caz de nedeterminare,
întâmplarea joacă feste.

numai limită din noi
în orice împrejurare
către minus unu tinde
însă nu din întâmplare.

limita dintre persoane
doar cu timpul se extinde
n-o-ncadra între şabloane
nu de interval depinde.

fără copertă

cartea noastră e scrisă într-o mie de ani
iar la mijloc e prinsă cu un şir de vulcani.
dacă-i laşi să erupă fac din lava încinsă
lumânare aprinsă pentru contemporani

cartea noastră e scrisă intr-o mie de limbi
soarta ne-a fost decisă, nu-ncerca să o schimbi
dac-aş ştii măcar una, dânsa mi-ar fi sicriu
aş fi viu totdeauna doar să pot s-o rescriu

cartea noastră nu are început sau sfârşit
însă vrea cu ardoare un final fericit .
de cuvinte ne prindem, te ascunzi, mă ascund
fără graniţe tindem la-nţelesul profund

despre cum a fost lumină

fii atent la jocul ăsta
tu mă legi la ochi, iar eu
în tăcere şi-ntuneric
mă prefac in dumnezeu

să fie lumină! strig
şi caut soarele în tine
până sufletul tău mic
crede în puteri divine

hai, dezleagă-mă acum
l-am găsit şi e la mine
şi de-l pun pe cer, oricum
ştim că ţie-ţi aparţine.

probleme medicale

în această dimineaţă s-a-ntâmplat ceva bizar:
lumea m-a lovit în faţă şi în plexul cervical
lovitura a fost scurtă, de ajuns încât să poată
să îmi cadă până-n burtă pleoapa ei încercănată

de azi ochii lumii parcă sunt mai tineri, mai frumoşi
însă ochii mei încearcă să nu fie prea geloşi .
pleoapa lumii stă şi-mi sapă şanţ adânc în abdomen
vrea cu timpul să conceapă lumea ei, intr-un catren

medicul mi-a spus cu teamă: poţi să bei oricâtă apă
tot n-a început să geamă, cu cât bei, tot o să-ncapă
ştiu un singur tratament, trenul spre apa sărată
şi-ai să vezi că din catren sare singură şi-noată

înţelegi şi tu odată ce simţi gol în abdomen
cearcănele lumii, iată, nici nu ştiu de colagen !
asta e realitatea, sper doar să nu fi şocată
bucură-te că de mine n-ai fost încă atacată !

tangentă la poezie

pentru tine versul liber nu inseamnă poezie
ci motivul pentru care sufăr de tahicardie.
e greşit şi mi se pare chiar o mare erezie
să nu vezi asemănare între om şi poezie.



poezie poeziei, de ziua ei,
(21 martie- ziua internaţională a poeziei)

despre prietena mea

poeziei ştiu că-i place
să privească oameni goi
să-i dezbrace,
să-i atace,
să-i arunce la gunoi.
doar cu mine a fost blândă,
o iubesc şi eu nespus
mai ales când mă confundă
chiar cu unghiul ei opus.

nelinişte

oare cum o fi fost?
oare ce o fi fost?
oare cum te-ai simţit?
oare ce ai gândit?

oare ce ţi-au făcut?
oare cât te-a durut?
oare cât te-au ţinut?
oare cât vei fi plâns?
oare cum de-ai ajuns…?

oare ţi-e bine acum?
oare-ai putut uita
ce a fost, cum a fost,
cât a durut, ce-ai păţit,
ce ai gândit, ai mai simţit,
dacă ai plâns sau ai murit?

dacă ţi-e bine acum
şi dacă nu ai murit
totuşi, ce ai păţit ?



* este singul text de pe blog care nu îmi aparţine, fiind scris cu aproape trei ani în urmă de fratele meu. a ajuns aici cu acordul lui, nu ştiu cât se simte diferenţa dintre ce public eu de obicei şi textul ăsta.

trupul înţelege

pot să trag de mine
hainele să-mi rup
dar cu toate astea
n-o să-ncap în trup.
vreau unul mai mare
să se alungească
când îmi fuge gândul
şi să-mi amintească:
iar te-ntrebi, ancuţo
unde poate-ncape
sufletul sălbatic
care vrea să scape?

conflict

te rog să ieşi afară!

am strigat

şi sigur mă auzi dar nu îţi pasă

ţi-am spus,

la mine-n suflet nu intri încălţat

cumva încă te simţi la tine-acasă?

te rog să ieşi afară!

mă auzi?

bocancii tăi murdari încep din nou să doară

te leg eu la şireturi şi promit

că te primesc, insă desculţ

la vară!

moment dramatic

simt pe suflet ca o pânză
ce se lasă şi se lasă
azi mi-a mai căzut o frunză
vârsta-n oase îmi apasă.
în curând cad douăzeci
câte sunt,n-am cum să ştiu
cu cât cad,mai mult te-apleci
spre pământ şi eşti mai viu.

pentru cei 19 ani,
sper să îmi aduceţi ce-mi doresc eu cel mai mult! ştiţi voi.

către timp

vreau să-l trag pe timp de mâneci
să-i ţip în urechea dreaptă
poţi să treci,
că nu mă-ntuneci
pleacă,
alţii te aşteaptă!

fugi cât poţi,
dar nu te-ntoarce
ai un drum lung de urmat
prinde omul,
viaţa-i stoarce,
fă precum te-am învăţat!
schimbă-ţi mersul,
mi se pare
că-i grăbit şi crăcănat
pasul tău e mult prea mare
...pasul meu e limitat


trebuie să uiţi de mine
azi eşti liber,
ia-ţi avânt
sigur mi-ar fi mult mai bine
să te văd abandonând!

scurtă enciclopedie despre paturi

atunci când doi oameni cu imaginaţie se întâlnesc şi vorbesc rezultă ceea ce veţi citi mai jos. conversaţia asta a avut loc acum o lună între mine şi şerban oprea. sper să vă placă. noi ne-am distrat:) vă invit şi pe voi să scrieţi ceva inventiv despre paturi!

poemul meu obraznic

vezi tu, poemul de faţă
e destul de năzdrăvan
nu m-ascultă, nu învaţă,
seara doarme pe tavan
nu vorbeşte, nu se spală
e mai mult decât sălbatic
acuzând că sunt duală
iar el este telepatic

de pedepse să n-audă
plânge, ţipă şi mă roagă
să nu fiu aşa de crudă,
să-l ajut să se-nţeleagă.
azi, ca-n orice dimineaţă,
m-a scuipat, m-a tras de păr
şi de trup mi se agaţă
ca de-un mare adevăr

nici nu pot să plec de-acasă
că mă-ntreabă "un' te duci?"
"uite, anca, (spune mama)
creşte precum îl educi!"

gând

scurt pe doi,
concluzionez:
cu cât simt că trec prin viaţă
tot mai mult mă-nstrăinez
de ce e la suprafaţă!