ascultă

dacă mă auzi înseamnă
că ai vată în urechi.
vreau să nu mă bagi în seamă,
vin dintr-un nimic mai vechi

dacă tot mă vezi, înseamnă
că eşti orb fără să ştii
vezi? simţirea te condamnă
să te-ncrezi doar în prostii!

dacă mă asculţi, nu-mi pasă,
momentan nu pierzi nimic,
sunt păcatul ce te lasă
să îi fii mereu amic

dacă tot mă simţi, înseamnă
că n-ai procedat corect,
sunt nimicul ce te-ndeamnă
să ucizi în an bisect.

21. 04

tot ce vezi aici sunt rânduri
apărute dintr-o joacă,
versuri scrise dintre scânduri
care poate n-o să-ţi placă

adevărul despre mine
ţi-l spun numai la ureche:
am aflat ieri de la rime
c-aş putea avea pereche

despre Ioana

nu ştiu dacă v-am mai spus,
dar nu-i nimeni jos în groapă
doar Ioana, care sapă
în pământ, de jos în sus

face şanţuri, taci şi-ascultă
şi în caz că nu mă crezi
o să-şi pună fusta scurtă
aşteptând s-o vizitezi.

- de o vreme eşti tăcută

s-a-ntâmplat ceva cu tine?
 chiar şi c-o necunoscută
ne-am fi înţeles mai bine

- azi să nu vă văd, sunt tristă
 mi s-a rupt coada lopeţii!
 când credeam că sunt artistă
 mi s-au prăbuşit pereţii!
aş fi vrut să fiu celebră,
lumea m-ar fi îndrăgit,
sunt frumoasă, ştiu algebră,
am piciorul dezgolit..

-băi Ioana, tu n-ai minte!
te-am iubi chiar şi cu burtă,
treci şi sapă la morminte
ce dacă ai fustă scurtă?

.....

nu ştiu dacă v-am mai spus,
dar nu-i nimeni jos în groapă
doar Ioana, care sapă
în pământ, de jos în sus.

în oglindă

eu, privind din unghiul tău

nu sunt nici măcar ateu

tu, privit prin unghiul meu,

te confunzi cu dumnezeu

arhitectul

vorbesc despre mine din obişnuinţă

în restul timpului, de fapt,
bucata gri de piatră imi este locuinţă.
în peştera înaltă, eu, sculptorul inapt
cu oase-n loc de daltă
 sunt cel mai simplu fapt.
din sternul meu vă conturez femurul
din omoplat îmi rup să vă-ntregesc
acum muncesc să vă refac conturul
dar nu-nţeleg de ce nu reuşesc

soluţie unică

mulţumesc pentru lumină
mulţumesc şi pentru umbră
mie-mi place când se-mbină,
nu mai par atât de sumbră.
mulţumesc pentru durere
dar vă spun că nu-i de-ajuns,
momentan sunt de părere,
 că n-o să-mi găsiţi răspuns

mă mut

la bordul alb al navei noastre
am îmbarcat toţi pinguinii
şi toate visele albastre,
iar pe motanul Frank îl cresc vecinii.
- plecaţi  la polul nord, sau unde mergeţi?
eu cu aşa plimbări nu sunt de-acord,
cine ne mai iubeşte dacă voi vă pierdeţi?
măcar putem urca şi noi la bord ?

dar nu plecăm , vecină, ţi se pare
doar ne mutăm puţin de-aici din bloc
vezi nava asta? nici nu circulă pe mare
ci doar  în lumea unde poţi trăi prin joc

noi o să fim străini în lumea voastră,
unde plecăm miroase-a măr şi îngeri,
cândva o să mă nască dintr-o coastă
cel care împotriva mea depune plângeri.

nu vreau să ştiu că te-am lăsat în urmă tristă
ne revedem peste un an sau peste douăzeci
te rog eu, scoate-ţi nasul din batistă,
ştii că vecinii au şi ei un loc de veci?

omul din turn

daţi-mă jos din turnul ăsta,

mă auziţi?

vreau să cobor!

m-aţi prins aici, în jocul vostru

am obosit şi o să mor!

mă doare răul înălţimii

îmi vreau pământul sub picioare

vreau jos!

strig numele mulţimii,

am ameţit sau mi se pare?

chiar nimeni nu mă mai aude

de când tot stau aici şi strig?

mă prăbuşesc cu pene ude

vreau un cuvânt!

mi-e somn, mi-e frig..

cRima

prin deşertul minţii mele
umblu numărând nisipul.
sclav al patimilor grele,
mi-am pierdut prin cifre chipul.
tu îmi tulburi conştiinţa,
poate de-asta rătăcesc
dar n-o să-mi opreşti dorinţa,
să ucid e omenesc.
crima din monotonie, asta m-a făcut erou
 recunosc, am o manie! e de bine?
e de rău?

tâmplărie

ce se-ntâmplă? ce se-ntâmplă?

omenirea mă întreabă

de ce ai un gol în tâmplă ?

parcă ieri erai întreagă

unde suntem? unde sunteţi?

eu sunt bine, mulţumesc

hai, veniţi să vă ascundeţi

n-o să-ncerc să vă găsesc!

eu trăiesc o întâmplare

cu o gaură în tâmplă.

nu-i motiv de contemplare
sunt tâmplar, deci mi se-ntâmplă!

versului prea liber

iată, poezia ce-am crescut-o

a învăţat acum să facă primii paşi

de când a înţeles ce e mişcarea

nu poţi s-o scrii pe pagini şi s-o laşi.

mai bine dacă nu o învăţam să meargă,

deja m-am săturat să o tot cert,

sălbatico, până şi câinii te aleargă

hai, vino să te-ascunzi la mine-n piept.

scurtă listă cu dorinţe

"daţi-mi un punct fix

 şi vă răstorn universul"

aşa spunea cineva înţelept.

eu vreau să-mi daţi un pix

să îmi continui versul

şi-o inimă în piept.

liberă alegere

ce-ar fi întâmplarea noastră

dacă n-aş fi cunoscut-o?

sau cămaşa ta albastră

fără mâna ce-a cusut-o?

nu-mi pun întrebari precise

reuşind să vă-nţeleg,

daţi-mi zece uşi închise,

tot pe asta o aleg..

hai să fim inadaptaţii

poţi să-mi spui de unde vine sufletul la mine-n trup ?
ştie grupele sangvine sau doar spaţiul ce-l ocup ?
vine prin anticipare sau alege dintr-o joacă
trupul meu la întâmplare apoi golul îl îmbracă ?
pare-nghesuit săracul, caci in pieptu-mi cu arsuri
isi imparte habitatul cu mai multe creaturi.
sper că n-are preferinţe, nu de alta, dar nu ştiu
ce mai este în tendinţe la statutul de om viu.

pentru fluturii idealişti

am fost un fluture idealist candva, dar zi de zi, problema se-agrava. atunci a trebuit să fac ceva şi azi n-am aripi, dar te rog, nu mă-ntreba. eu nu am fost de-acord să mi le rupă societatea când m-a pus sub lupă. acum, inchisă în cutia ce-o astupă, pot cugeta că doar cu asta se ocupă. în jurul meu sunt mii de exponate, unele mari, altele mici, uscate, aici ajungem toţi şi din păcate nici dracul dacă vrea, nu ne mai scoate. eu sunt colecţionarul de idei, eu ştiu că e suficient numai să vrei să-ţi faci din pasiune obicei şi să ucizi, dar să nu ai temei. din zbor şi din aripi de fluturi cu pene, creez universul lipsit de probleme, creez nemurirea, e încă devreme să uit că iubirea de oameni se teme.. îmi fuge privirea spre alte poeme ce-mi scriu amintirea cu vârfuri de gene, cunoşti sacrificiul iubirii supreme ? nu-ţi trebuie arme, ci gânduri extreme, simţirea nu doarme, sunt false dileme
când mii de emoţii pulsează prin vene, renunţă la lume cât poţi de devreme,
ucide toţi hoţii de fluturi cu pene !!

4.04

când cerul albastru ridică din umeri

cutremură ploaia, apoi primul nor

apare şi-i spune: -să nu-nveţi să numeri

căci cel care-nvaţă va fi muritor !

şi cine-şi doreşte un cer care moare,

un cer care nu este veşnic albastru?

învaţă cuvântul, îţi dă el culoare,

îţi este salvare în caz de dezastru.

iar cerul, îndată, precum spuse norul

renunţă la zile, la ani şi la veri

renunţă la pomi, la copii şi la dorul

ce toamna-l coboară-n livada cu meri.

acum numai păsări mai caută cerul,

albinele uită de floarea vieţii,

şi-mbătrâneşte-n tufiş rinocerul

când simt cum se-nalţă în mine pereţii

din ochii ei

am obosit să întreb norii dacă ştiu
ce fel de fiinţă eşti tu, cea care-mi spui
că te-am iubit prea mult şi prea târziu
şi să-mi răspundă: - e a nimănui !

de-atunci întreb mereu în gând pământul
pământule, tu, care-ai cunoscut chipul oricui
aş vrea, te rog, să îmi asculţi cuvântul
cum poate frumuseţea ei să fie-a nimănui?

pământul mi-a răspuns că el nu ştie
decât că trupul tău va fi şi-al lui cândva
că poate tu exişti numai prin poezie
pentru că idealul nu există altcumva

acum mi-am întrebat simţirea în speranţa
că adevărul şi-a făcut în mine cazemată
şi am aflat, sufletul tău îşi caută veşnic nuanţa
ascuns in gene si-n pupila ta catifelată

despre ce e necesar

"daţi-mi un medicament să mă vindece de lume
de momentul trist prezent, de un sentiment anume
am nevoie de cuţite să trezesc ce-i rău în mine
să ucid minţi amorţite şi să nu mă pot abţine

vreau o margine de scut să mă apere de gândul
dureros ce-l simt acut,că îmi vine cândva rândul
şi o mână să m-ajute să pot şterge din trecut
toate faptele urâte şi păcatul c-am crescut "

sunt cuvintele rostite de un domn bătrân şi trist
cu sprâncenele unite, agresat de-un poliţist
pentru el viaţa inseamnă mai puţin decât o pâine
o jachetă jupuită, un carton, un gând şi-un câine

poate că medicamentul o să strige spre cuţit:
să nu faci pe inocentul, să nu spui că n-ai simţit
vreo durere fără mine, eu sunt cel ce a luptat
frica vieţii să-ţi aline, numai eu te-am ajutat!

scutul însă se revoltă, îşi cunoaşte misiunea
apărării şi dezvoltă doar luptând,compasiunea
dacă n-ai simţit durere, spune mâna de pe scut
bucură-te în tăcere, trupul tău a renăscut

raportând viaţa reală la aceste întâmplări,
tratamentul e o sfoară ce te scapă de urmări
un cuţit care ucide este insăşi mintea ta,
apoi scutul coincide cu problema cea mai grea:

dacă nu îţi găseşti rostul,s-ar putea să te trezeşti
aşteptând ceva ca prostul, neputând să-tenveleşti
cu iubirea ce e scutul cel mai important în viaţă
şi ajungi necunoscutul care-ntinde mâna-n piaţă

care n-a simţit iubirea, care e al nimănui
pentru care amintirea stă pe frunte drept cucui
care a trecut prin viaţă spectator, fără spectacol
şi-a ajuns într-un final cu un rol, dar de obstacol